Este Moș Crăciun un spiriduș? Anchetă despre un cuvânt din 1823

De ce se spune că Moș Crăciun este un spiriduș?

Totul pornește de la un singur vers, dar restul poemului merge în aceeași direcție. Înainte chiar ca *elf* să apară, naratorul trezit în miez de noapte vede sosind „a miniature sleigh, and eight tiny reindeer”, o sanie în miniatură și opt reni mititei. Vizitiul este „a little old driver, so lively and quick”, un bătrânel sprinten și iute.

Portretul care urmează este al unui personaj mărunt. E „dressed all in fur, from his head to his foot”, plin de funingine și cenușă, și seamănă cu un negustor ambulant care își deschide boccea. Are „a little round belly”, o burtică rotundă, o „droll little mouth” desenată ca un arc și ține între dinți țeava unei pipe. Poemul adună *little*, *tiny* și *miniature*, ca și cum ar vrea să aducă totul la scara unui acoperiș.

Apoi vine plecarea. Vizitatorul își pune un deget pe nas, face un semn din cap și urcă înapoi pe horn. Pentru un bătrân de statură obișnuită, isprava ar fi absurdă. Pentru un spiriduș, e aproape banală. În 2014, un articol al Universității Canisius din Buffalo îl rezuma astfel pe Moș Crăciunul din poem: „a little guy”, un omuleț, în stare să urce și să coboare prin hornuri cu o agilitate de fantomă.

Ce însemna cuvântul „elf” în 1823?

Cuvântul englezesc *elf* vine din engleza veche *ælf*. Are veri în toate limbile germanice: *álfr* în norvegiana veche, *alp* în vechea germană de sus, unde desemnează un duh rău. Lingviștii îl leagă de o rădăcină care înseamnă „alb”, aceeași cu a latinescului *albus*. Elful de la început era poate „cel alb”, „cel luminos”. Urma lui se regăsește în nume precum Alfred, literal „sfatul elfilor”.

Acești primi elfi nu erau mici. În 1590, în *The Faerie Queene*, Edmund Spenser încă vorbește despre ființe de mărimea oamenilor. Răsturnarea se petrece în aceeași epocă, la teatru. În *Visul unei nopți de vară*, pe la 1595, Shakespeare aduce pe scenă elfi minusculi și aerieni. Împreună cu poetul Michael Drayton, impune pentru două secole ideea că un elf, ca o zână, este o făptură de buzunar.

La acest sens se gândea autorul din 1823: o ființă mică, sprintenă, puțin poznașă, venită din altă lume. Cu unsprezece ani mai devreme, în 1812, frații Grimm publicaseră povestea *Spiridușii și cizmarul*, în care doi omuleți, *Wichtelmänner* în originalul german, termină în fiecare noapte, pe ascuns, pantofii unui cizmar sărac. Când perechea le coase haine ca să le mulțumească, pleacă dansând și nu se mai întorc. Un spiriduș care muncește noaptea ca să facă bucurie fără să se arate: imaginea avea cu ce să-i placă autorului unui poem de Crăciun.

Și cuvântul francez „lutin”?

Vine de mult mai departe. Potrivit Trésor de la langue française, *lutin* coboară din latinescul *Neptunus*, zeul mării, devenit demon păgân la sfârșitul Antichității. Chrétien de Troyes scrie *netun* pe la 1176, Wace scrie *luitun*. Cuvântul a fost probabil tras spre *nuit*, noapte, pentru că aceste duhuri ieșeau noaptea, apoi spre *luitier*, a lupta. Du Bellay scrie *lutin* în 1558, iar din 1680 cuvântul desemnează și un copil vioi și poznaș. Traducerea franceză a lui *jolly old elf* prin „joyeux vieux lutin” se potrivește, așadar, perfect.

Era Moș Crăciun mic și înainte de 1823?

Cu doi ani înaintea poemului, în 1821, tipograful new-yorkez William B. Gilley publică o broșură de buzunar, *The Children’s Friend*, dăruită de Anul Nou copiilor „de la cinci la doisprezece ani”. În ea se află *Old Santeclaus with Much Delight*, un poem fără numele autorului, ilustrat cu opt gravuri color. Sunt primele imagini publicate ale unui Moș Crăciun și prima folosire a litografiei în Statele Unite.

Acest Santeclaus sosește în Ajunul Crăciunului, nu pe 6 decembrie, ziua Sfântului Nicolae. Conduce un ren deasupra acoperișurilor și a întinderilor de zăpadă și poartă deja roșu. Păstrează însă și o trăsătură mai severă: copiilor neascultători le lasă o nuia lungă și neagră de mesteacăn. Broșura nu îi precizează statura. Gravurile, în schimb, îl arată pe acoperișuri, la scara hornurilor.

Și mai devreme, în 1809, Washington Irving făcuse din Sfântul Nicolae un personaj new-yorkez în *Istoria New Yorkului*. Universitatea Canisius subliniază: Nicolae al lui Irving nu este încă spiridușul bătrân și vesel pe care îl cunoaștem. Pentru povestea completă a trecerii de la episcop la personajul new-yorkez, citește adevărata poveste a lui Moș Crăciun.

Cum a crescut Moș Crăciun?

Principalul vinovat se numește Thomas Nast. Ajuns în Statele Unite pe la șase ani, în 1846, desenează pentru *Harper’s Weekly* în timpul Războiului Civil. Pe 3 ianuarie 1863, pe copertă, primul lui Moș Crăciun împarte cadouri într-o tabără a Uniunii, în haină cu stele și pantaloni în dungi. Între 1863 și 1886, Nast publică 33 de imagini de Crăciun în revistă.

Desen după desen, îl fixează pe personaj. Potrivit Universității Canisius, Nast îl transformă pe Moș Crăciun din „spiridușul bătrân și vesel” al lui Moore, un omuleț, în uriașul jovial cu barbă albă, și îl desenează mai mare decât în realitate pentru că așa îl așteptăm. În 1866, îl arată în atelierul lui, meșterind căluți de lemn și cosând rochițe de păpuși, cu un registru al purtării copiilor la îndemână.

1. 1821*The Children’s Friend*: primele gravuri cu un Santeclaus, pe acoperișuri, cu un ren.
2. 1823Poemul din Troy îl descrie ca pe un „jolly old elf” cu sanie în miniatură.
3. 1863Primul Moș Crăciun al lui Thomas Nast pe coperta *Harper’s Weekly*.
4. 1866Nast îl arată în atelierul lui, printre jucării.
5. 1881„Merry Old Santa Claus”, portretul lui Nast rămas cel mai celebru.

Muzeul de Artă din Delaware, care păstrează o colecție Nast, îi atribuie și primele mențiuni ale unui Moș Crăciun care locuiește la Polul Nord și are un atelier. Un om care conduce o fabrică de jucării la scara întregii lumi nu prea mai încăpea într-o sanie în miniatură. Spiridușul din 1823 a dispărut din imagini, așa cum povestește articolul nostru câți ani are Moș Crăciun.

Nisse și tomte: verii nordici ai lui Moș Crăciun

În Scandinavia, înrudirea dintre Moș Crăciun și făpturile mici este și mai directă. *Nisse* danez și norvegian, *tomte* suedez și *tonttu* finlandez sunt duhuri ale casei din folclor. Trăiesc sub podeaua fermei, a grajdului sau a hambarului, veghează asupra animalelor și ajută la treburi dacă te porți frumos cu ei. Supărați, îți joacă feste.

Statura lor variază de la o poveste la alta. O tradiție suedeză vorbește de un cot, cam 60 de centimetri, o sursă suedezo-americană de 60 până la 90 de centimetri. Sunt descriși cu scufie roșie și haine de lână gri. Nisse danez tradițional este spân ca un copil: barba a venit mai târziu. În seara de Crăciun, li se lasă un castron cu terci, cu unt, cu miere sau, în Norvegia, *rømmegrøt*, un terci cu smântână.

În secolul al XIX-lea, acești paznici ai fermei devin aducători de daruri. Încă din anii 1840, artiști danezi îl arată pe nisse aducând cadourile de Crăciun. În Suedia, Jenny Nyström ilustrează pentru Viktor Rydberg *Aventurile micului Vigg în Ajunul Crăciunului* în 1875, apoi poemul *Tomten* în 1881. Nationalmuseum din Stockholm o consideră prima artistă suedeză care i-a dat Moșului Crăciun tradițional un caracter propriu. *Jultomte*, tomte de Crăciun, se născuse.

Chiar numele povestește această întâlnire. O ipoteză derivă *nisse* din Niels, forma daneză a lui Nicolae, ceea ce l-ar face o mică rudă a Sfântului Nicolae. Cuvântul *tomte* vine de la *tomt*, terenul pe care se construiește casa. Ca să vezi cum este numit Moș Crăciun în fiecare țară din Nord, citește numele lui Moș Crăciun în lume.

De unde vin spiridușii din atelier?

Dacă Moș Crăciun a crescut, cine a preluat rolul de spiriduș? O echipă întreagă. Se citește adesea că Louisa May Alcott, viitoarea autoare a romanului *Fiicele doctorului March*, ar fi fost prima care a vorbit despre spiriduși de Crăciun, într-o culegere intitulată *Christmas Elves*, scrisă pe la 1855. Library of America îndeamnă la prudență: Alcott avea douăzeci și trei de ani, culegerea n-a fost publicată niciodată, iar manuscrisul este pierdut sau distrus. Nimeni nu știe cum arătau spiridușii ei.

Prima imagine larg răspândită este mai bine documentată. În 1873, coperta de Crăciun a revistei *Godey’s Lady’s Book*, revistă pentru femei din Philadelphia, îl arată pe Moș Crăciun înconjurat de jucării și de spiriduși, cu această legendă: „Iată o idee despre pregătirile care se fac pentru a le aduce copiilor jucăriile de Crăciun.” În 1876, Austin Thompson publică *The House of Santa Claus*, un spectacol feeric pentru școlile duminicale, care preia ideea.

• 1932: Walt Disney lansează scurtmetrajul *Santa’s Workshop*, în care Moș Crăciun și spiridușii lui pregătesc turul.
• 1964: *Rudolph, renul cu nasul roșu*, în animație cadru cu cadru, le dă spiridușilor un rol principal.
• 1985: *Santa Claus: The Movie* îi prezintă ca pe o breaslă de meșteșugari care fac jucăriile de mână.
• 1994: în *Moș Crăciun e în concediu* (*The Santa Clause*), spiridușii sunt jucați de copii și adolescenți.

De atunci, împărțirea rolurilor e stabilă: un Moș Crăciun de mărimea unui om și, în jurul lui, spiriduși care fabrică, împachetează și au grijă de reni. Spiridușii noștri au pagina lor, iar meseria lor e descrisă în articolul nostru cine sunt spiridușii lui Moș Crăciun.

Un om crescut de ființe magice

Mai multe povești au tranșat întrebarea în felul lor: Moș Crăciun nu este un spiriduș, dar a crescut printre ei. Prima e semnată de L. Frank Baum, autorul *Vrăjitorului din Oz*. În *The Life and Adventures of Santa Claus*, publicată în 1902 și ilustrată de Mary Cowles Clark, un bebeluș este găsit în pădurea Burzee de Ak, „marele pădurar al lumii”. Nimfa Necile îl înfiază și îl numește Neclaus, iar Claus e diminutivul.

Baum insistă asupra unui lucru: Claus este muritor, crește zi după zi printre nemuritori. Textul precizează chiar că „n-a fost niciodată un om foarte înalt”. Rylii, paznicii florilor, îi dau pigmenții lor ca să-și picteze jucăriile. Knookii, paznicii animalelor, ajung să lase doi cerbi, Glossie și Flossie, să-i tragă sania, dar numai în Ajunul Crăciunului. Când îmbătrânește, Ak le propune nemuritorilor să-i dăruiască Mantia Nemuririi. Votul este favorabil, iar mantia face de atunci parte din ființa lui.

Schema revine la televizor în 1970: în *Santa Claus Is Comin’ to Town*, de Rankin/Bass, bebelușul Kris este adoptat de familia Kringle, o familie de spiriduși meșteri de jucării. În 2003, filmul *Elf* al lui Jon Favreau răstoarnă situația. Un bebeluș de la orfelinat se strecoară în sacul lui Moș Crăciun, ajunge la Polul Nord și crește printre spiriduși, înfiat de Papa Elf, jucat de Bob Newhart. Buddy, jucat de Will Ferrell, se crede spiriduș până la vârsta adultă. La filmare s-a mizat pe perspectiva forțată, nu pe efecte digitale, ca să pară uriaș lângă ei.