E bine pentru copii să creadă în Moș Crăciun? Ce spun cu adevărat psihologii

Ce poate spune cercetarea despre Moș Crăciun?

Să începem cu o limită onestă: niciun studiu nu a urmărit timp de douăzeci de ani copii care au crezut în Moș Crăciun și alții care nu au crezut niciodată, ca să le compare sănătatea, reușita sau încrederea în părinți. Un asemenea experiment ar fi de altfel aproape imposibil, fiindcă tradițiile unei familii nu se trag la sorți.

Ce au studiat cercetătorii sunt bucăți din problemă. Cum fac copiii între 4 și 8 ani diferența dintre real și imaginar? Îi ajută jocul de-a „ca și cum” să raționeze? Sunt prietenii imaginari un semn de izolare? Și ce simt copiii când descoperă adevărul? La acest ultim punct, studiul lui Candice Mills și Thalia Goldstein publicat în 2023 nu a constatat o „pierdere drastică a încrederii” în părinți.

Moș Crăciun se află la răscrucea tuturor acestor întrebări. Este o poveste spusă de adulți de încredere, sprijinită de dovezi materiale (paharul gol de lapte, cadourile de sub brad), pe care copilul ajunge aproape întotdeauna s-o demonteze singur, în medie pe la 8 ani. Fiecare bucată a cercetării luminează o parte din această experiență.

Credința în Moș Crăciun dezvoltă imaginația?

Este argumentul cel mai răspândit și merită examinat de aproape. În 2013, Angeline Lillard și cinci colegi de la Universitatea Virginia au trecut în revistă, în revista Psychological Bulletin, zeci de studii despre jocul de-a „ca și cum”. Concluzia lor surprinde: datele existente „nu susțin afirmații cauzale puternice” despre importanța unică a acestui joc pentru dezvoltare și e nevoie de cercetări mai numeroase și de mai bună calitate.

Autorii nu spun că jocul imaginar e inutil. Ei disting trei ipoteze: jocul de-a „ca și cum” ar fi indispensabil, ori ar fi o cale printre altele spre aceleași progrese, ori ar însoți dezvoltarea fără s-o provoace. Pentru raționament, a doua ipoteză este „clar susținută”: jocul de-a „ca și cum” ajută, dar ajută și alte activități.

O pistă serioasă: „și dacă…”

În 2012, la Universitatea California din Berkeley, Daphna Buchsbaum și Alison Gopnik le-au arătat unor 52 de copii de 3 și 4 ani o „mașină de aniversare” care cânta „La mulți ani” când era pus pe ea un obiect numit „zando”. Copiii care, într-un joc de-a „ca și cum” cu o simplă cutie și două cuburi, respectau regula mașinii răspundeau mai bine și la întrebări de tipul „Și dacă n-ar fi un zando?”. Legătura se menținea chiar și ținând cont de vârstă și de funcțiile executive.

În 2016, Rachel Thibodeau și colegii ei au împărțit la întâmplare copii de 3 până la 5 ani între un joc imaginar ghidat (o călătorie spre Lună, de pildă), un joc neimaginar (cântece, o minge care se rostogolește în cerc) și activitatea obișnuită din clasă, câte 15 minute pe zi timp de cinci săptămâni. Grupul cu joc imaginar a progresat la memoria de lucru față de grupul cu joc neimaginar, dar nu în mod clar față de clasa obișnuită, iar la inhibiție nu s-a schimbat nimic.

Credința în Moș Crăciun îi face pe copii creduli?

În 1995, biologul Richard Dawkins susținea într-un eseu că copiii sunt creduli din fire, gata să creadă aproape orice, și că această credulitate a avut chiar un avantaj în evoluție. Jacqueline Woolley, profesoară de psihologie la Universitatea Texas din Austin, și-a petrecut o bună parte din carieră verificând această idee. Rezultatele ei o contrazic.

În laboratorul ei, copiii auzeau vorbindu-se despre animale improbabile. Credeau mai mult în ele când un îngrijitor de la grădina zoologică afirma că animalul există decât când o spunea un bucătar. De la 4 ani, socoteau mai real un animal inventat, „surnit”, atunci când era prezentat într-un context științific decât într-o poveste. Copiii cântăresc deci cine vorbește și în ce cadru.

În cazul lui Moș Crăciun, toate semnalele merg în aceeași direcție. Adulții în care copilul are cea mai mare încredere o afirmă, televizorul o confirmă, iar în dimineața de 25 decembrie paharul de lapte e gol și biscuiții sunt pe jumătate mâncați. Woolley relatează că 83 % dintre copiii de 5 ani din studiile ei cred că Moș Crăciun e real. Cu atâtea dovezi, scrie ea, neîncrederea ar fi cea irațională.

Aceeași logică explică sfârșitul credinței. În 2009, Ansley Tullos și Woolley au arătat că la 6 ani copiii știu să se sprijine pe indicii ca să judece dacă un animal necunoscut e real și să trateze lipsa indiciilor ca pe o incertitudine, lucru pe care cei de 4 ani nu-l fac încă în mod sigur. Copilul care ajunge să calculeze câte hornuri trebuie vizitate într-o noapte folosește exact unealta pe care și-a ascuțit-o crezând.

Un copil care încă mai crede în Moș Crăciun e prea visător?

Mulți părinți se tem că un copil de 8 sau 9 ani care încă mai crede „trăiește în bula lui”. Cercetarea despre prietenii imaginari îndeamnă la nuanță. În 2004, Marjorie Taylor (Universitatea Oregon) și Stephanie Carlson (Universitatea Washington) au urmărit 100 de copii întâlniți la 3 sau 4 ani și revăzuți trei ani mai târziu. La 7 ani, 65 % avuseseră la un moment dat un prieten imaginar.

Acești prieteni nu erau apanajul celor foarte mici: 31 % dintre copiii de vârstă școlară se jucau cu unul dintre ei în momentul studiului, față de 28 % la vârsta preșcolară. Aproape 27 % descriau un prieten despre care părinții lor nu știau nimic. Carlson rezuma: să ai un prieten imaginar este normal la un copil de școală și se întâlnește la toate tipurile de personalitate.

Studiul a găsit chiar opusul a ceea ce ne temem. Copiii care nu intrau aproape niciodată în pielea altui personaj obțineau scoruri mai mici la înțelegerea emoțiilor celorlalți. Jocul imaginar, potrivit lui Carlson, permite exersarea unor situații sociale, a unor conflicte de pildă, fără mare risc.

Să-l faci pe copil să creadă în Moș Crăciun înseamnă să-l minți?

Aici e miezul dezbaterii etice. În noiembrie 2016, psihologul Christopher Boyle (Universitatea Exeter) și cercetătoarea Kathy McKay (Universitatea New England, din Australia) publică în The Lancet Psychiatry un scurt eseu intitulat „A wonderful lie”, o minciună minunată. Argumentul lor: toți copiii vor descoperi până la urmă că au fost mințiți ani la rând și s-ar putea întreba cât valorează celelalte vorbe ale adulților.

Este un text de opinie, nu un studiu, iar cei doi autori admit că a minți un copil se poate justifica uneori, de pildă ca să-l consolezi la moartea unui animal. Woolley le răspunde că nicio dată nu arată că credința, apoi descoperirea, știrbesc în mod semnificativ încrederea în părinți. Anchetele făcute de atunci, detaliate în articolul nostru despre vârsta la care se încheie credința, merg mai degrabă în sensul ei.

Mai există și un alt mod de a vedea lucrurile. În 1952, în „Le Père Noël supplicié”, Claude Lévi-Strauss nota că adulții nu cred în Moș Crăciun, dar îi încurajează pe copii să creadă, și vedea în asta un fel de rit împărtășit, mai degrabă decât o păcăleală obișnuită. Multe familii o trăiesc așa: un joc căruia copilul îi descoperă într-o zi culisele și la care continuă adesea să participe.

E bine să vă folosiți de Moș Crăciun ca copilul să fie cuminte?

„Dacă nu ești cuminte, nu vine Moș Crăciun.” Fraza este atât de veche încât apare în cântece, de la „Santa Claus Is Comin’ to Town”, din 1934, până la Père Fouettard, care îl însoțește pe Sfântul Nicolae în Lorena. Și totuși, niciun studiu experimental nu a măsurat dacă această amenințare îi face pe copii cu adevărat mai cuminți și nici pentru cât timp.

Nici părinții nu pun acest argument pe primul loc. În ancheta publicată în 2025 de echipa lui Karl Rosengren, făcută cu 486 de părinți americani, motivele cel mai des invocate pentru a încuraja credința în Moș Crăciun erau că face „parte firească din copilărie” și că e amuzantă. „Comportamentul prosocial” venea mult în urmă, citat de aproximativ 12 % dintre părinții intervievați.

Boyle și McKay observau, la rândul lor, că o agenție de la Polul Nord care îi împarte pe copii în cuminți și neascultători are ceva deranjant, privită cu ochi de adult. Reproșul vizează mai ales folosirea lui Moș Crăciun ca supraveghetor. Aceeași dezbatere îl înconjoară pe spiridușul de pe raft, căruia îi dedicăm un ghid pentru părinți.

• Păstrați lista copiilor cuminți pentru joc, fără să faceți din ea o amenințare zilnică în decembrie.
• Vorbiți-i direct copilului despre ce așteptați de la el, fără un intermediar magic.
• Folosiți detectorul nostru de copii cuminți ca pe un moment de râs împreună, nu ca pe un verdict.

Și familiile care nu-l sărbătoresc pe Moș Crăciun?

Există și au motivele lor. În ancheta din 2025 a echipei lui Rosengren, 85 % dintre părinți încurajau credința în Moș Crăciun. Dintre cei care nu o făceau, motivele cel mai des citate erau refuzul de a minți, apoi religia, apoi ideea că nu trebuie promovate lucruri care nu sunt reale. Un părinte intervievat de aceeași echipă o spunea simplu: „Nu vrem să-l mințim.”

Motivul religios are o istorie lungă în Franța. Pe 23 decembrie 1951, o efigie a lui Moș Crăciun a fost arsă în fața catedralei Saint-Bénigne din Dijon, sub ochii copiilor: o parte a clerului îi reproșa că „păgânizează” Crăciunul. Acest episod l-a analizat Lévi-Strauss în anul următor.

Nimic din cercetare nu permite să spunem că un copil crescut fără Moș Crăciun va fi mai puțin imaginativ. Sinteza lui Lillard amintește că jocul de-a „ca și cum” nu e decât o cale printre altele, iar aceste familii au și altele: povești, costume, Sfântul Nicolae pe 6 decembrie, ieslea cu figurinele ei. Punctul delicat e în altă parte, la școală.

Cum îl țineți viu pe Moș Crăciun într-un mod sănătos?

Chiar dacă cercetarea nu tranșează întrebarea „trebuie oare?”, ea luminează mult întrebarea „cum?”. Studiul lui Mills și Goldstein a constatat că o promovare foarte apăsată a mitului de către părinți mergea mână în mână cu mai multe emoții negative în momentul descoperirii. Credința se trăiește mai bine atunci când copilul rămâne stăpân pe propriul raționament.

• Lăsați întrebările deschise: „Și tu ce crezi?” respectă detectivul care se trezește în el, așa cum arată lucrările lui Woolley.
• Evitați escaladarea falselor dovezi: urme de cizme în funingine, apeluri false, puneri în scenă tot mai elaborate atunci când copilul se îndoiește.
• Mizați pe ce rămâne adevărat și după descoperire: să scrie o scrisoare către Moș Crăciun, să-i urmărească drumul cu Santa Tracker, să deschidă în fiecare dimineață calendarul de Advent.
• Păstrați-l pe Moș Crăciun de partea generozității, nu a supravegherii.
• Pregătiți ce urmează: ghidul nostru cum îi spuneți copilului adevărul despre Moș Crăciun propune fraze pe vârste.

Când întrebarea ajunge în sfârșit, munca este deja făcută. Un copil care a fost invitat să gândească, nu să asculte orbește, descoperă adevărul ca pe o enigmă rezolvată. De altfel, între 87 % și 95 % dintre adulții intervievați de Mills și Goldstein voiau să le transmită tradiția propriilor copii: pentru cei mai mulți, amintirea a rămas frumoasă.