Cum îi spuneți copilului adevărul despre Moș Crăciun, fără să stingeți magia

Când trebuie să-i spuneți copilului adevărul despre Moș Crăciun?

Cercetarea nu fixează nicio vârstă. Vârsta medie la care se încheie credința este de aproximativ 8 ani în studiile recente, cu diferențe mari de la un copil la altul. Candice Mills, psiholog la Universitatea din Texas din Dallas, îi sfătuiește pe părinți să „urmeze copilul” când acesta se apropie de vârsta la care apare scepticismul, în loc să stabilească dinainte o dată.

Nici părinții nu sunt de acord între ei. Dintre cei 39 de părinți intervievați în 2012 de echipa lui Karl Rosengren, 46 % credeau că copilul trebuie să descopere singur adevărul, 39 % că părinții trebuie să i-l spună, iar 13 % că e bine să se facă ambele lucruri împreună. Cei zece părinți care își propuseseră o vârstă la care să nu mai întrețină mitul indicau în medie 7,3 ani, între 5 și 10 ani.

Potrivit studiului lui Mills și Goldstein publicat în Developmental Psychology, cel mai important este să evitați trei situații. Adulții care păstrau o amintire exclusiv negativă a descoperirii aflaseră adevărul mai târziu decât ceilalți, în mod brutal și de la altcineva decât de la ei înșiși. O dezvăluire treptată, la o vârstă apropiată de medie, venită de la dumneavoastră sau din propriul lui raționament, bifează toate căsuțele bune.

Ce răspundeți când copilul întreabă: „Moș Crăciun există?”

Primul răspuns poate fi o întrebare. Este sfatul cel mai constant al cercetătorilor: să-l întrebați pe copil ce crede el sau să pomeniți ce cred „unii oameni”. Așa aflați dacă vrea să fie liniștit sau vrea adevărul și îi lăsați timp să tragă singur concluziile.

Dilema este reală pentru multe familii. În ancheta Universității din Exeter publicată în 2018, 31 % dintre părinți spuneau că au negat că Moș Crăciun nu există atunci când copilul i-a întrebat direct, iar 40 % nu o făcuseră. Mills vă propune să vă întrebați mai întâi care vă este scopul: vreți să creadă cât mai mult timp posibil, cu orice preț?

• „Tu ce crezi?” îl lasă pe copil să-și expună raționamentul.
• „De ce mă întrebi asta?” arată dacă a auzit ceva la școală.
• „Unii oameni cred că… alții cred că…” deschide ușa fără s-o împingă.
• „Chiar vrei să știi?” îi lasă copilului ultimul cuvânt asupra momentului.

Dacă răspunsul este „da, vreau să știu”, spuneți-o simplu, fără ocolișuri și fără discursuri lungi. Un copil care pune de două ori aceeași întrebare directă, privindu-vă în ochi, a înțeles adesea deja. Vrea mai ales să verifice că se poate baza pe dumneavoastră ca să-i spuneți adevărul.

Ce să spuneți în funcție de vârsta copilului

Frazele de mai jos nu provin dintr-un studiu: sunt exemple de adaptat, construite pe reperele cercetării (urmați copilul, evitați brutalitatea, puneți în valoare raționamentul lui). Mills amintește că unii copii pun mai mult la inimă sentimentul că au fost păcăliți. Dumneavoastră vă cunoașteți copilul mai bine decât oricine.

Pe la 6 sau 7 ani: răspundeți fără să tranșați

La această vârstă, mulți copii pun întrebarea fără să vrea cu adevărat un răspuns definitiv. Puteți spune: „E o întrebare foarte bună. Tu ce crezi?” Apoi: „Unii copii din clasa ta nu cred, alții da. Moș Crăciun e o poveste pe care multe familii o spun cu drag.” Dacă cel mic pleacă liniștit și trece la altceva, v-a dat el răspunsul.

Pe la 8 sau 9 ani: lăudați detectivul

Este vârsta calculelor și a indiciilor. Puneți în valoare demersul: „Ai observat că scrisul de pe etichetă seamănă cu al meu? Gândești ca un adevărat detectiv.” Apoi, dacă insistă: „Da, părinții pun cadourile. Moș Crăciun este spiritul Crăciunului, iar cei mari îl țin viu pentru cei mici.” În studiul lui Mills, unii copii se declarau mândri că au descoperit singuri. Dați-i această mândrie.

De la 10 ani în sus: vorbiți de la egal la egal

Un copil mai mare are nevoie să i se recunoască faptul că știe, uneori de mult timp. Puteți spune: „Cred că ai înțeles de ceva vreme. Mulțumesc că ai jucat jocul, a fost frumos din partea ta.” Explicați și de ce ați făcut-o: „Am vrut să trăiești aceeași magie pe care am trăit-o și noi la vârsta ta.” Adulții intervievați de Mills și Goldstein care aflaseră târziu și brutal păstrau cea mai urâtă amintire: sinceritatea privind motivele dumneavoastră dezamorsează acest risc.

Cum păstrați magia: primiți-l pe copil în echipa lui Moș Crăciun

Multe familii transformă dezvăluirea într-o avansare. Copilul nu află doar că Moș Crăciun nu coboară pe horn: află că trece de acum de partea cealaltă, a celor care fac magia. În 1952, în eseul „Le Père Noël supplicié”, etnologul Claude Lévi-Strauss observa deja că adulții nu cred în Moș Crăciun, dar îi încurajează pe copii să creadă. Să li te alături adulților în acest rol are ceva dintr-un ritual de trecere.

Ideea stă în picioare dintr-un motiv simplu: cei mai mulți oameni țin la tradiție și după ce află. La Mills și Goldstein, între 87 % și 95 % dintre adulți voiau să-l sărbătorească pe Moș Crăciun cu propriii copii sau o făceau deja. Copilul dumneavoastră nu pierde Crăciunul, doar își schimbă locul în el.

• Alegeți împreună un cadou anonim pentru cineva din familie sau pentru o colectă de jucării, fără să spuneți vreodată că vine de la el.
• Încredințați-i o misiune de „spiriduș”: să umple ciorapii, să ascundă cadourile, să ronțăie morcovul lăsat pentru reni.
• Ajutați-l să scrie, pentru un verișor mai mic, un răspuns de la Moș Crăciun sau să-l însoțească pe un copil mai mic pe pagina noastră Scrisoare către Moș Crăciun.
• Arătați-i culisele: paginile noastre despre spiriduși și despre Santa Tracker devin unelte pe care le folosește pentru alții.

Ce faceți cu frații mai mici?

Aceasta este adesea adevărata îngrijorare a părinților: că cel mare îi va da secretul de gol celui mic. Datele sunt mai degrabă liniștitoare în privința capacității copiilor de a păstra un secret. În ancheta de la Exeter, 65 % dintre respondenți povestesc că au continuat să joace jocul deși știau deja adevărul. Un frate mai mare care știe să tacă pentru el însuși o poate face și pentru altul.

Cel mai eficient este să-i dați celui mare un rol explicit, nu o simplă interdicție. „Acum faci parte din echipă, iar fratele tău mai mic se bazează pe tine” funcționează mai bine decât „Să nu cumva să spui ceva”. Pregătiți împreună cu el ce să răspundă dacă cel mic îl întreabă: „Întreabă-i pe mama și pe tata” este o ieșire cinstită, care nu trădează pe nimeni.

Ce faceți cu spiridușul de pe raft (Elf on the Shelf) când copilul știe?

Spiridușul de pe raft vine dintr-o carte americană publicată în regie proprie în 2005 de Carol Aebersold și fiica ei, Chanda Bell, „The Elf on the Shelf”. Principiul: un spiriduș trimis de Moș Crăciun îi observă pe copii în timpul Adventului, zboară în fiecare noapte la Polul Nord ca să dea raportul și nu trebuie atins niciodată, altfel își pierde magia. În Ajunul Crăciunului, pleacă înapoi.

Conceptul are criticii lui. În 2014, universitara Laura Pinto aprecia că îi obișnuiește pe copii cu ideea că e normal să fii supravegheat. Alții, precum psihologul Judith Tellerman, văd în el dimpotrivă un simplu memento vizual pentru purtarea frumoasă. Când copilul descoperă adevărul despre Moș Crăciun, întrebarea apare imediat: cine muta spiridușul în fiecare noapte?

• Încredințați-l celui mare: el îl mută de acum în fiecare seară pentru cel mic, prima lui misiune în echipa lui Moș Crăciun.
• Păstrați-l ca decorațiune a familiei, fără rolul de supraveghetor, așezat în același loc toată luna decembrie.
• Oferiți-i o „pensie”: o ultimă scrisoare de la spiriduș care îi mulțumește copilului și anunță că se întoarce definitiv la Polul Nord.

Dacă spiridușul servea mai ales la obținerea cumințeniei, dezvăluirea este ocazia de a schimba pârghia. Vorbiți-i direct copilului despre ce așteptați de la el, fără intermediar. Detectorul nostru de copii cuminți rămâne un joc de împărțit, nu un instrument de control.

Și dacă copilul e trist sau supărat?

Pregătiți-vă pentru această posibilitate fără să vă temeți de ea. Aproximativ o treime dintre copii și jumătate dintre adulții intervievați de Mills și Goldstein își aminteau cel puțin o emoție negativă în momentul descoperirii. În ancheta de la Exeter, 15 % dintre respondenți se simțiseră trădați de părinți, iar 10 % fuseseră supărați.

De cele mai multe ori, aceste emoții trec repede. Mai puțin de o treime dintre participanții lui Mills și Goldstein descriau o stare de neliniște mai lungă de două săptămâni, iar studiul nu constată o „pierdere drastică a încrederii” în părinți. În 1994, cei 52 de copii texani ai lui Anderson și Prentice descriau chiar reacții mai degrabă pozitive, în vreme ce părinții lor erau triști. Se poate ca dumneavoastră să trăiți acest moment mai greu decât copilul.

• Primiți emoția fără s-o corectați: „Ești dezamăgit, te înțeleg. Și eu am fost trist când am aflat.”
• Explicați intenția: „Nu am vrut să te mințim, am vrut să-ți dăruim ceva vesel.”
• Liniștiți-l în privința viitorului: cadourile, ciorapii, masa și tradițiile rămân.
• Lăsați timp: reveniți asupra subiectului după o zi sau două, când copilul a digerat vestea.